Oreste Teodorescu: Occidentalii vor cu rusii, Europa Centrală și de Est ii prefera pe americani. Ce se va întâmpla cu UE?

15

„Pe 8 Decembrie 1991, experimentul comunist se încheie odată cu dizolvarea URSS, iar trei zile mai târziu începe o noua secvența a Marii Resetări prin parafarea Tratatului de la Maastricht care consfințea nașterea proiectului Uniunii Europene. Este evident, la 30 de ani distanță ca artizanii schimbării paradigmei care a împărțit lumea in zone de putere și influența după al Doilea Război Mondial au fost americanii, care odată ce au fost martorii destructurării modelului bolșevic, au început redesenarea hărților geopolitice”, scrie Oreste Teodorescu intr-o analiza pe pagina de Facebook.

„Pana in 1993, Federația Rusa nu a fost deloc interesată de nou înființatul organism european, pe care îl privea alături de ONU, OSCE, OECD, UEO și G7, ca pe un posibil partener economic in contextul Acordului de Parteneriat și Cooperare UE-Rusia. Pana in 1999, când începe Războiul din fosta regiune iugoslava, Kosovo, între Moscova și marile cancelarii occidentale au funcționat relații comerciale excelente, presedintele Eltin era privit ca un mare reformator, iar americanii își puneau mari speranțe in apropierea rușilor de democrație, economie de piața și ca pe un posibil partener de securitate regional, însă simultan cu războiul dintre sârbii și albanezii kosovari, NATO își extinde influența asupra Europei, Putin câștiga alegerile, începe cel de-al doilea război cecen și apare Tratatul de la Amsterdam prin care europenii elaborează un proiect unic de securitate și apărare militară.

Loading...

Adânc infiltrați in occident, agenții de influența ruși reușesc performanța de a convinge factorii decidenți sa semneze Strategia Comună UE-Rusia. La începutul anilor 2000, oficialii de la Bruxelles erau convinși ca Rusia va începe sa implementeze reformele, sa organizeze alegeri cu adevărat libere, sa permită înființarea de noi partide parlamentare și sa respecte normele impuse de UE. In ciuda pesimismului Londrei ca Rusia poate deveni cu adevărat o țara libera, atât timp cât la butoane rămân teribilii ofițeri Kgb și Gru, axa franco-germana a optat pentru apropierea de Moscova și începutul răcirii relației cu SUA! Astfel, relația UE-Rusia a devenit funcțională in 1999 și a mers neîntrerupt pana la anexarea Crimeii prin agresarea Ucrainei din 2014. In 2003, la Sankt Petersburg, in cadrul summitului UE-Rusia au fost definite patru spații de interes reciproc:

  1. economic
  2. libertate, securitate interna și justitie
  3. cercetare, educație, cultura
  4. securitate externa.

Odată intrați in jocul geopolitic europeni, rusii încep o ofensiva fără precedent. Fostul cancelar german Schroeder este numit managerul general al Gazprom, fostul premier suedez, Göran Persson și fostul prim-ministru finlandez Paavo Lipponen devin lobbyiști ai intereselor marilor companii de stat rusești, mai ales din zona energetică. Silvio Berlusconi, premierul Italiei anunța ca Putin este prietenul sau: “ un om hotărât, pragmatic și un prieten al Europei”. In doar câțiva ani, Moscova ajunge sa controleze toate marile cancelarii europene, iar cel mai bun exemplu este decizia premierului danez, Lars Løkke, de a relua relațiile bilaterale ci Rusia după 46 de ani de “inghet” diplomatic. N-a tulburat pe nimeni atunci ca fostul șef de stat major al armatei franceze, Philippe de Villiers, a deschis afaceri în Crimeea, după anexare. Prin extrem de abila mutare cu Medvedev președinte si Putin premier, rusii ajung la un nivel superior de manipulare și control.

Berlinul adopta „parteneriatul pentru modernizare UE-Rusia”. Ca urmare compania Rheinmetall a construit în 2011-2014 Centrul de Instruire a Forțelor Terestre de la Mulino, de lângă Nijni Novgorod, iar Franța s-a angajat să furnizeze Rusiei nave de război – Mistrale. Dar poate lovitura de gratie data de Moscova cu ajutorul “prietenilor de drum”, ca sa nu ii numesc “idiotii utili” a fost
proiectul Nord Stream 2. Rusia a învins rezistența împotriva acestui proiect din partea Suediei și Finlandei prin presiuni brutale, majorând tarifele la importurile de cherestea din Rusia cu 200%, în timp ce UE rămânea intr-o foarte bizara pasivitate…

După agresiunea Rusiei asupra Ucrainei, acordul de asociere UE-Ucraina a fost împărțit în două părți – economică și politică, semnate separat, cu un mare interval de timp între ele – pentru a nu „irita Kremlinul”. Cu toate acestea, 2014 a fost un an de cotitură. Rusia și-a arătat Uniunii Europene fața imperială și a îngrozit-o. Prin presiunea țărilor estice, foarte reactive la planurile rusești de expansiune, și prin prezenta componentelor militare americane din Polonia, Țările Baltice și România, marile cancelarii occidentale au fost nevoite sa privească cu mult multa suspiciune buna-credință a administrației Putin. Zilele trecute, șeful diplomației europene, Joseph Borrell a vizitat Moscova intr-o încercare destul de disperata de a se poziționa cumva la mijloc între interesul de securitate NATO și dorința de cooperare economică cu Federația Rusa. Acum, nu trebuie sa fi vreun specialist in politica externa sa înțelegi ca pentru Germania și Franța, piața rusa reprezintă mari oportunități economice și ca nu sunt deloc sensibile la constantele semnale de alarma ale polonezilor, romanilor și balticilor care văd in Rusia un permanent factor perturbator! Situația este complicata, încă odată Ministerul de Externe rus, prin vocea lui Lavrov pare sa controleze deciziile nucleului franco-german in defavoarea “acestor rusofoni motivați istoric, cărora traumele din trecut le încețoșează imaginea Rusiei contemporane”, cum se precizează in comunicat de Serghei Lavrov..