Putina istorie nu strica dacă vrem sa înțelegem complexa scena geopolitică a momentului. Ne mira pe toți, mai ales pe cei proveniți din Estul năpăstuit de bolșevici, elanul neo-marxist care amenință cu pulverizarea, fundamentul iudeo/creștin al occidentului și mai ales radicalizarea stângii, proferata in nucleele universitare americane, care au înlocuit limbajul de lemn sovietic cu sterilul concept de “corectitudinea politică”, scrie jurnalistul Oreste Teodorescu, realizatorul „Jocuri de putere”, intr-o analiza pe pagina de Facebook.
Începând cu anii ‘20 ai secolului trecut, Trotsky a permis intelectualilor disidenți sa emigreze in occident, unde au fost primiți cu brațele deschise de intelectualii, pe care Lenin ii numea cinic: “idiotii utili ai Revoluției permanente”. Neînțelegând strategia specifica jucătorilor de șah, care gândesc victoria cu multe mutări inainte de implacabilul “mat”, progresiștii occidentali primesc din nou cu brațele deschise grupuri masive de intelectuali și filosofi comuniști refugiați din Germania hitlerista, începând cu 1934, găsindu-le loc de cinste in elita universitară! Au trecut multe decenii de atunci și din păcate nimeni nu a inteles la timp ca prin aceste decizii, au acceptat “calul troian al comunismului” care a sabotat de atunci, necontenit fundamentul lumii libere! Intr-un interviu, acordat spotmedia.ro, dizidenta anti-comunista Ana Blandiana remarca: “Este clar că singurii intelectuali din lume care nu vor fi victime ale corectitudinii politice suntem noi, cei din fostele țări comuniste, pentru că am cunoscut cenzura.Corectitudinea politică este absolut similară cu cenzura interioară, adică tu însuți să te oprești din a spune, pentru că tot vei fi cenzurat. Asta era cea mai mare spaimă a mea, înainte. Fusesem în stare să inventez tot felul de mijloace de contracarat cenzura, dar de autocenzură îmi era frică, vedeam în jurul meu cum începe să fie aplicată, scriitorii nu mai scriau, pentru că știau că tot nu se publică.
Corectitudinea politică e un fel de a le spune oamenilor dinainte: ”Asta nu spuneți!”. Unul din marile mele șocuri a fost acum doi sau trei ani, când am citit pe Internet o listă de câteva pagini cu expresii pe care e bine să nu le folosești.”
Progresistul modern, nu își propune o reforma structurala a capitalismului neo-liberal, ci devine vârful de lance al extremei stângi cu adânci ramificații in doctrina sovietica a “omului nou”, dezrădăcinat de tradiție, religie, familie și conceptul fundamental al dreptului la proprietare și mai ales de exprimare a propriilor convingeri. Noi, care am trăit o parte semnificativă a vieților noastre in dictatura înțelegem destul de bine capcana răsturnării valorilor lumii vechi și aici vine ca o mănușa ananmneza societății post moderne făcută de Ana Blandiana: “ Ceea ce eu reproșez intelectualilor din Occident este faptul că nu există disidenți decât extrem de puțini și de neluați în seamă. În țările cu dictaturi au existat intelectuali care au intrat în închisoare. Acolo, când era vorba de viață și de moarte, au existat oameni care să spună Nu nebuniei, în timp ce în Occident nu există un Soljenițîn american, împotriva degradării tipului de societate liberă de acolo”.
Filosoful neo-marxist, Karl Popper a elaborat conceptul ingineriei sociale fragmentare, prin care curentele ultra progresiste sa modeleze vechea societate conservatoare, sa ducă tezele revoluției permanente gândite de sovietici, prin convulsii sociale, in epicentrul programelor de guvernare occidentale. La începutul secolului trecut, Marx și Engels propovăduiau îndemnul „de a zdrobi societatea cea crudă și nedreaptă”.
Îndemn „luminos” prin care săracii erau invitați să ruineze lumea bogaților, înlocuind-o in cele din urma cu socialismul garantat de stat.Acest lucru a fost pus in mișcare prin revoluția lui Lenin din 1917 și mai apoi după 1945 în țările pe care URSS-ul le-a ocupat cu ajutorul tancurilor sovietice și a marionetelor lui Stalin, în urma celui de-al doilea război mondial. Prima inginerie socială centralizată, comunismul a acaparat puterea in sistem, eliminând competiția ideologica și economică lăsând un singur jucător, partidul-stat sa conducă prin decrete destinele societății! In lumea geopolitică dominata de URSS, acest uluitor experiment social a continuat pana in anul de gratie 1989, când utopia marxist-leninistă a fost considerată un eșec politic al Estului.
Dar, așa cum principiile comunismului internaționalist s-au născut in Vest, la Frankfurt, Berlin, Geneva și chiar la Londra unde Marx și Engels erau inițiați in loja masonica Liga Drepților și exportata apoi in Rusia prin revoluția bolșevică, la fel se întâmpla și cu noua inginerie socială fragmentata care a generat progresismul, atât de drag intelectualilor și universitarilor occidentali. In cartea sa, „Mizeria istoricismului” publicată in 1957, Popper critica abordările VIZIONARE CENTRALISTE ale comunismului așa cum a fost el implementat spunând că încercarea de a prezice rezultatul viitor al unui experiment social e sortită eșecului, deoarece cursul istoriei umane este puternic influențat „de creșterea cunoașterii” și că nu putem rațional sau științific prezice creșterile viitoare ale cunoștințelor noastre științifice.
De aceea Popper, propune ca prin analogie cu rolul central al experimentelor fragmentare din științe, de tipul „observând, modelând și experimentând modelul”, singura formă de inginerie socială, care poate fi justificată „în mod rațional”, este „una care este la scară mică, la scară socială elementară”, și care poate fi modificată în mod continuu, „în lumina experienței acumulate”. Prin aceasta viziune, Popper recunoaște ca aparține inițiaților “revoluției permanente” și ca “ vom face progrese dacă și numai dacă, suntem pregătiți să învățăm din greșelile noastre: de a recunoaște erorile noastre și de a le utiliza în mod critic în loc de a persevera în ele dogmatic”. Ingineria socială trebuie să fie Fragmentară, ne spune Popper ca și metodele științifice de tip „experiment-model-și-eroare”. Iar această abordare trebuie aplicată și în planificarea socială și politică. Scopul progresismului, ca substitut al comunismului este sa fragmenteze societatea de la o generatie la alta pana cand, copiii noștri, se vor trezi direct într-o lume noua, fără a-şi da seama, căci in viziunea lui Popper, Progresismul se construiește pas cu pas, zi de zi, ceas de ceas, chiar sub ochii noștri dar prin atâtea acțiuni mici şi fragmentare, încât să nu poată fi sesizat de oameni, ca un întreg sau ca o acțiune pe scară largă dirijată de cineva spre un Scop Final.
Ca și prima inginerie socială centralizată, numita marxism-comunism și experimentul progresist, numit de Popper inginerie socială fragmentară își definește fără echivoc inamicul ideologic: conservatorismul, care își extrage seva politica din gândirea filosofului Lucius Cary care postula: “Atunci când nu este necesar să schimbi ceva, este necesar să nu schimbi nimic”. Pentru conservatori e limpede ca ce a produs Civilizație, progres și prosperitate nu trebuie înlocuit! Baza este Tradiția cu cele trei coloane fundamentale: religia, cultura și dreptul la proprietate. Cel care a transformat aceasta filosofie politica in doctrina a fost Edmund Burke, politician din secolul 18 care s-a opus Revoluției Franceze, dar a susținut Revoluția Americană, este considerat unul dintre principalii teoreticieni ai conservatorismului britanic din anii 1790. Pentru el este nevoie de o forță constantă, ce îndeplinește o funcție fără sfârșit de dezvoltare a unei societăți libere și corespunde unei necesități adânci și permanente a naturii umane însăși.
Ca sa lămurim in cuvinte putine, marele conflict ideologic dintre conservatorism și progresism putem afirma ca ambele privesc lumea ca pe o eterna materie prima, primii afirma ca tradiția noastră iudeo-creștina, economia liberală și pluri-parlamentarismul clasic asigura prosperitatea și evoluția echitabila a societății, in schimb ce progresiștii considera profund nedreapta vechea societate, încât trebuie schimbată din temelii prin demolarea celor trei coloane și înlocuirea lor cu o filosofie politica globală a carei destinație finala este “o lume noua, liberă dogmatic și ideologic, unita de in singur element comun: evoluția! Deși exista doar trei mari curente politice in societățile moderne și anume: liberalismul, socialismul și conservatorismul, artizanii neo-marxiști ai prezentului își propun ca prin progresism sa le absoarbă neaintizandu-le și astfel sa poata proclama victoria Revoluției sociale.
Visul iluminist al omului nou, prinde contur in Bavaria in laboratoarele oculte ale lui Adam Weishaupt, este preluat de masonii Marx și Engels și transformat in motorul Revoluției Permanente de Lenin și Trotsky care îl definesc astfel: “Omul nou este un revoluționar aspru și auster care devine conștient de misiunea lui prin care își asuma cu tărie de nezdruncinat rolul de a înlătura Raul existent in lume, un erou al progresului, a cărei binemeritata odihna va veni doar arunci când Comunismul va guverna luminos și generos întreaga umanitate”.
După falimentul ideologic al comunismului statuat odată cu prăbușirea URSS-ului din 1990, conceptul “Revoluționarului neobosit” este înlocuit treptat cu profilul “Cetateanului vigilent”, iar marxism-leninismul face loc noului curent progresist. Pentru a înlătura definitiv lumea “cea veche și rea”, progresiștii împrumuta de la marxiști ideea fundamentala ca trebuie demolați pilonii de baza: creștinismul, moralitatea și tradiția. La congresul Comsomolui din 1919, Lenin afirmase: “Noi nu credem în moralitatea eternă şi considerăm perimate toate poveştile despre moralitate! Religia e opium pentru popor, tradiția o închipuire feudala retrograda!” Ciudat este ca fix același lucru îl postulează progresiștii care neagă familia tradiționala, religia și moralitatea iudeo-creștina.
